Povesti de duminica - Atunci cand parul...doare! :)))
Sotia lui Sir John Trockmorton din Saint-Paul, in urma cu cateva secole isi tot tachina sotul cu observatii de genul: "Vai draga, da' ce frumos erai cand erai tanar si aveai parul cret!".
Bietul om tot auzind zi de zi aceeasi remarca a decis sa-i faca sotiei o surpriza. Si-a comandat o peruca identica pieptanaturii din tinerete. Intr-o seara a coborat la cina cu peruca pe cap. Femeia a suferit un soc crezand ca are in fata sa o fantoma, sau ca o bantuie amintirile tineretii. A lesinat, iar ulterior a suferit un infarct.
Ma bucur sa constat ca aceasta reteta a devenit o vedeta pe
internetla aproximativ un an de cand am
publicat-o prima oara.
Legenda pare sa fi inceput undeva in Evul Mediu, cand intr-o povestioara engleza se mentioneaza cum ca niste larve ar fi invadat campurile oamenilor. Bietii agricultori au cerut ajutorul Maicii Domnului care le-a trimis mici insecte rosii, simpatice care au curatat campul si plantele si au salvat recoltele.
Insa si anticii greci aveau o slabiciune pentru aceasta insecta simpatica si vesela. Totusi, n-o regasim in legendele si miturile Greciei Antice.
In orice caz, in mentalul uman, mamaruta este asociata norocului, unei zeitati feminine care aduce vesti bune si noroc. Fiicele Primaverii, ale renasterii naturii, ale norocului, ale Maicii Domnului, mamarutele, sau buburuzele au fost mereu legate ideii de iubire si inocenta.
Iata si cateva credinte ale popoarelor europene apropo de mamarute:
daca intalnesti o mamaruta ti-ai gasit norocul; daca omori una dintre aceste creaturi, te va urma ghinionul;
daca pui o mamaruta in palma si iti pui o dorinta, in ce directie se va indrepta in zbor mamaruta, de acolo iti va veni norocul (Romania);
daca o mamaruta se opreste din zbor pe umarul tau, orice suferinta ori boala va disparea (Francia);
daca pe spatele unei mamarute sunt mai mult de 7 puncte negre, in acel an va fi foamete; daca sunt mai putin de 7 puncte negre va fi un an bogat in recolte (anumite regiuni ale Italiei);
in Elvetia oamenii le spuneau copiilor ca au fost adusi in familiile lor de...mamarute;
in Europa Centrala oamenii cred ca daca o mamaruta traverseaza palma unei fete, aceasta se va casatori intr-un an (Belgia, Portugalia, Romania);
in Asia se crede ca mamarutele cunosc toate limbile pamantuui si ca au fost binecuvantate chiar de Dumnezeu;
in Bruxelles se crede ca daca o femeie tanara, abia casatorita numara punctele de pe spatele unei mamarute, cate puncte va numara, atatia copii va avea;
agricultorii europeni din aproape toate tarile continentului erau siguri ca mamarutele aduc vremea buna;
in Norvegia se credea ca daca un barbat si o femeie vad in acelasi timp o mamaruta, intre ei se va naste o poveste de dragoste cu noroc.
Mamarute(aperitiv)
Ingrediente:
5 oua
200 gr smantana
200 gr crema de foie gras, sau pate
300 gr rosii cherry
100 gr masline negre
cuisoare
1 salata verde
sare, piper alb si verde, oregano (praf), usturoi (praf)
Cum se face?
1. fierbe ouale pana obtii "oua tari) (adica le fierbi pentru 3-5 minute din momentul in care apa a inceput sa clocoteasca);
2. pune ouale fierte in apa rece pentru1 minut, astfel o sa poti scoate coaja fara sa strici albusul fiert;
3. taie in jumatate ouale si scoate galbenusurile; amesteca galbenusurile cu crema de foie gras, sau cu pateul, sare, piper, usturoi, oregano sau alte condimente si adauga putina maioneza sau smantana; pune crema intr-un cornet pentru decorat si umple albusurile;
4. pe fiecare ou astfel umplut aseaza 1/2 rosie cireasa taiata si 1/2 de maslina; introdu in rosie cuisoare pentru a imita "punctuletele" de pe spatele mamarutelor;
5. amesteca smantana cu origano, putin usturoi, sare si piper alb si toarn-o printre ouale asezate pe un platou "imbracat' in foi de salata verde.
Secret: tine mamarutele in frigider pana cand trebuie sa le servesti, atlfel se strica crema de ficat in cateva ore la temperatura camerei.
Nu stiu cum percepeti voi, cei care ma urmariti, blogosfera culinara. Insa personal cred ca sufera de lipsa acuta de consistenta in informatie. Lipseste cultura culinara, originalitatea, antropologia culinara, toate acele lucruri care ne rafineaza gusturile si alegerile si ar trebui sa faca o reteta un loc de relaxare in jurul cuptorului fornaind de arome si idei.
Am incercat sa fac di blogul meu un loc de acest fel inca de la bun inceput, adica de vreo 8 luni incoace cu intermitente. Inca mai am mult de lucru in a rafina nu doar informatia ci si in a crea retete si mai originale decat cele pe care le gasiti aici. Constat insa multi au descoperit subit ca se poate calatori prin lume si la nivel culinar si s-au repezit cu elan spre aventura cunoasterii. Si nu e nimic rau in asta.
Cu cateva conditii:
1. sa fii original preluand idei pe care sa le adaptezi la tine si la cunostintele tale;
2. sa faci un bine sursei si sa-i recunosti ideea preluata;
si poate cel mai important:
3. chiar sa ai cunostinte, sa fii documentat si sa spui corect - lucru ce mi se pare a fi in mare suferinta in mareea de bloguri culinare in care talentul in a pune la un loc ingrediente nu pare a fi sustinut si de un continut de formare suficienta a spiritului.
Raman convinsa ca bucataria e mai mult decat retete, oale si ingrediente. Bucataria e si spirit uman, iar acesta se educa... Sau poate asa ar trebui sa fie, ori...poate gresesc eu...
Intr-un mod ciudat, persoanele care au ramas in inima lumii s-au bucurat cel mai putin de dragostea pe care au reusit s-o nasca in oameni.
Elisabeta de Bavaria - imparateasa inimilor? Din nefericire cu toate ca a ramas in memoria oamenilor cu acest apelativ, a avut parte de mai multe respingeri decat de imbratisari, de mai multe lacrimi decat de zambete.
Putini stiu ca trupul ei perfect era mentinut astfel cu o dieta draconica, pana acolo incat acum, specialistii se intreaba daca Elisabeta totusi nu era anorexica.
Si pentru a-si pastra silueta nu se sfia sa provoace un scandala in familia imperiala, in fiecare seara, refuzand sa coboare pentru a manca alaturi de imparateasa-mama si de familie.
Si mai putin cunoscuta, dar nu mai putin comentata e dragostea ei pentru contele Rakoczy, unul dintre marii militari ai vremii, un barbat de un rafinament, cultura si frumusete fizica recunoscute in toate saloanele europene.
Aventura amoroasa a celor doi n-a fost niciodata confirmata, insa dupa ce barfele au ajuns la urechile lui Franz Josef se spune ca Sissi si Franz au trait separat, cu toate ca Franz avea deja la activ cateva aventuri galante pe care Sissi le cunostea.
Dar chiar si in despartire, dragostea dintre cei doi nu s-a stins vreodata in mod paradoxal. La sfarsitul vietii lui, Franz Josef scria in jurnalul sau: "Sissi...esti singura femeie pe care am iubit-o vreodata cu toata fiinta mea". Insa era deja prea tarziu. Sissi nu mai era, iar el uitase sa-i spuna aceste cuvinte cat timp ea mai fusese in viata si s-ar fi putut bucura de rezonanta lor minunata.
&&&
Tiramisu nobil
Ingrediente:
300 gr piscoturi Savoiardi
2 lamai
2 oua
500 ml frisca
400 ml lapte
10 linguri de zahar
1 plic zahar vanilat
10 gr gelatina
200 gr capsuni
sirop de ghimber
Cum se face?
1. Amesteca ouale intregi cu zaharul, cu zaharul vaniliat, adauga laptele rece si sucul de lamaie si o lingura de coaja de lamaie razuita fin. Pune totul la fiert si fierbe pana obtii o crema de consistenta unei smantani potrivit de groase. Lasa crema la racit, si cand e aproape rece pune in ea gelatina inmuiata in prealabil in apa rece si topita pe bain-marie.
2. Bate frisca si opreste din ea 100 gr pentru a decora tortul, apoi adauga crema de lamaie putin cate putin pana cand ai incorporat-o pe toata; vei obtine o crema nu foarte consistenta, usor lichida.
3. Insiropeaza piscoturile cu siropul de ghimber si pune un strat cat sa acoperi fundul unei tavi de tort; toarna deasupra jumatate din crema si lasa la frigider 15 minute pana se intareste putin crema; apoi adauga un al doilea strat de piscoturi insiropate si pune deasupra restul de crema. Lasa totul in frigider pentru cel putin 2 ore, apoi decoreaza dupa placere.
Secret:daca nu ai sirop de ghimber il poti face acasa astfel: 50 gr ghimbir proaspat, razuit fin, 7 linguri de zahar, 100 ml apa, 5-6 seminte de cardamon (daca iti place un gust mai exotic). Pune totul la fiert pana cand vezi ca se formeaza deasupra mici bule. Daca siropul a iesit prea consistent pentru a inmuia piscoturile adauga putina apa, sau putin rom alb.
Citeam si eu, asa intr-o pauza de gandire... Intrase pe e-mail, intr-un newsletter cu titlu de-o schioapa si cu cuvinte cu rezonanta ciudata: "Noul trend: food blogurile".
Nu zau! Si eu care credeam ca trendul asta e nou de vreo doi ani de zile cel putin pana si prin Romanica.
E atat de nou incat unii s-au si plictisit de noutate. Chinuitor, revine intrebarea: "un foodblog - de ce?"
Autoarea articolului, mai mult sau mai putin inspirata spune: "De mai bine de un an, blogosfera romaneasca e din ce in ce mai invadata de aventurile in bucatarie ale unor oameni pentru care mancarea a trecut dincolo de nevoia fizica si a atins punctul pasiunii. O pasiune despre care nici ei nu stiu de unde vine, dar care, din fericire, s-a oprit la ei".
Suna oarecum ironic. Cred ca fiecare din noi stie de unde ne vine pasiunea asta. Unele dintre noi din nevoia de a gati pentru copii mici carora le veghem primii ani de viata, altele din nevoia de a umple un timp, altele din nevoia de a avea mereu masa intinsa pentru a ne rasfata prietenii, rudele, cunoscutii. Pot fi 1001 motivatii.
Eu recunosc... m-am lasat dusa de val. Am spus-o de la bun inceput. Va citeam, uneori va lasam comentarii si in cele din urma mi-am dorit sa va vin mai aproape. Recunosc si ca facand acest pas am trait o mare deziluzie. De prea multe ori oamenii din spatele blogurilor care par scrise cu sufletul, au sufletele goale, dar au mintile pline. Uneori prea pline de cine stie cate emotii generate de atasamentul inexplicabil la un instrument virtual.
Si parca am rezonat la unison: "I-am ales pentru ca le place sa amestece ingrediente si arome, sa prajeasca, sa coaca, sa copleseasca locuinta cu mirosuri imbietoare, care trec dincolo de pagina de internet; pentru ca le place cand li se umple casa de oameni care asteapta cu sufletul la gura sa vada ce minune le mai iese din maini; pentru ca le place cand noi, cei care suntem mai putin inzestrati cu maiestrie, cu pasiune sau cu timp, le lasam comentarii pe blog si ii laudam, ii invidiem sau le cerem sfaturi".
Marele trend se apropie deja usor-usor apus, acolo unde a inceput, tocmai pentru ca asa ca in cazul bursei, si blogosfera sau orice alt domeniu de activitate are o limita a sa. Adica, atunci cand toti "joaca" la bursa de valori e bine sa-ti fi mutat banii de acolo de ceva vreme. Cand toti devin chef...
Fascinatia blogurilor se reduce in primul rand la gradul de inteligenta, de cultura, de calitate umana a celor care scriu si citesc. Dar ce te faci cand pana si bucatariile ni se manelizeaza?
Despre cultura culinara, antropologie culinara, educatie a simturilor si gust al vietii prin aceasta arta n-a mai auzit nimei cam de multa vreme. Cam de pe vremea lui Radu Anton Roman (Dumnezeu sa-l odihneasca). In schimb, TV-urile sunt luate cu asalt de Vip-ulete care abia daca stiu cum se tine cutitul in mana, sau de maestri grobieni, vecini cu arta uratului in cel mai fericit caz. Deci ce ne facem cand bucatariile, alimentele si stomacurile ne sunt manelizate?
P.S. In imagine e doar un amarat de tort pe care l-am facut de Paste din spirit de joaca. Pentru curiosi (daca vor fi existand) voi posta si reteta.
